— Nu am găsit până la 28 de ani iubirea vieții mele. Când eram pe punctul de a cădea în capcana iubirii – acea dulce capcană în care orice om își dorește să cadă măcar o dată în viață – parcă ceva sau cineva mă trăgea înapoi, iar toată acea senzație plăcută dispărea. Am cucerit multe femei, dar n-am iubit niciuna, îi spun.

Ea mă privește ușor temătoare, căci, în mintea ei, noi devenisem apropiați. Și foarte aproape de a cădea în acea capcană de care spuneam mai sus. Îi simt privirea apăsătoare și mă simt dator să o linișitesc.

— Nu mă refer la noi, ci, așa, la ce am trăit până acum. Noi suntem la începutul drumului și este mult prea devreme pentru a mă pronunța în privința destinului nostru comun.

— Mă gândeam la un lucru foarte simplu. Poate că, de fapt, n-ai vrut niciodată să construiești lângă o femeie acea dragoste pe care, spui tu, nu ai găsit-o până acum, îmi răspunde ea pe un ton blând.

— Nu înțeleg foarte bine la ce anume te referi.

— Poate că iubirea adevărată nu se găsește, ci se construiește având la bază, să zicem, o iubire minimă, un simplu fior care așteaptă să fie ajutat să cutremure două corpuri în același timp. Poate că trebuie ajutată să crească, să se împlinească și să unească două suflete. Eu sunt destul de sigură că iubirile mari nu cad din cer, ci sunt rezultatul a doi oameni dispuși să mearcă până la capătul pământului unul pentru celălalt.

Se oprește din vorbit și mă privește din nou, de data aceasta fără acea temere din priviri, încercând să-și dea seama dacă, de această dată, am priceput la ce se referea.

Și da, de data aceasta am înțeles perfect ce a vrut să spună. În încercarea de a găsi argumente pentru a-i combate vorbele, îmi dau seama că nu pot găsi vreunul. Avea dreptate, căci niciodată nu am construit, ci am așteptat să primesc totul de-a gata.