Acum câțiva ani, credeam că ea nu își permite să mă piardă și, în consecință, va face compromisuri ori de câte ori va fi cazul. Credeam că mă iubește, căci eu nu simțeam ceva atât de profund. Eram împreună doar pentru faptul că timpul în compania ei era cel mai plăcut lucru pe care îl aveam. Da, totul izvora dintr-un egoism pe care, acum, nu pot să îl înțeleg. Și nici nu mă mai regăsesc în el.

Până într-o zi, când venind acasă, am găsit o așa zisă scrisoare de la ea. A lăsat-o pe noptieră, înainte de a ieși, definitiv, din viața mea.

„Te-am iubit așa cum, probabil, nu îți poți închipui. De fiecare dată când nu eram în preajma ta, mă simțeam bolnavă. Nu fizic, ci sufletește. O boală pe care doar cei care iubesc cu adevărat o pot simți. Rezumând într-un clișeu, te-am iubit mai mult decât m-am iubit pe mine. Și nu, nu regret că am oferit totul chiar dacă tu ai ales să-mi dai tot nimicul de pe lume.

Am îndurat mai mult decât mi-aș fi închipuit vreodată că o voi putea face. Dar, când iubești, îl alegi pe celălalt și te uiți pe tine. Știu, îți este străină senzația. Am îndurat totul într-o tăcere ascunsă sub un zâmbet cald și sub speranța că, într-o zi, printr-o minune probabil, vei veni acasă și vei realiza ce noroc ai avut să întâlnești femeia care te iubește mai mult decât te iubești tu. Dar, nu că ar fi pentru prima dată, m-am înșelat, iar ziua aceea pe care o așteptam, n-a mai venit.

Acum, când citești cele câteva rânduri, poate că îți vine că râzi. Sau, poate, că realizezi ce-ai avut și ce-ai pierdut. Da, repet, pentru siguranța mea – m-ai pierdut. Definitiv, iremediabil, fără drept de apel. Și dacă te năpădesc regretele, să știi că sunt tardive. Degeaba îți dai seama acum că n-ai fost suficient de bun, dacă atunci când conta, ai ales să mizezi pe un egoism pe care îmi este greu să-l explic.

Nu o mai lungesc. Îți doresc fericirea pe care eu n-am cunoscut-o!”