Știu oameni care s-au dorit cu ardoare și s-au pierdut într-o nenorocită de secundă, pentru că au încetat să mai meargă braț la braț, lăsând răul să se interpună între inimile lor. Și, din păcate, totul a fost cu acordul lor tacit, pentru că erau conștienți că ziua în care se pierd va veni curând. Și au ales să o aștepte în loc să facă ceva pentru a salva iubirea ce încă ardea.

Ați vrut atât de mult să fiți doi și uite că ați uitat să mai fiți doi. Ba chiar, începeți să deveniți, cu fiecare zi ce trece peste voi, din ce în ce mai străini unul de celălalt. Și culmea este că nu vă deranjează deloc senzația asta stranie. Vă aflați la marginea prăpastiei și vă încurajați parcă să pășiți în gol, neștiind că odată ce ați alunecat nimeni și nimic nu vă mai poate aduce la suprafață. Acolo se încheie totul pentru voi.

Oare chiar nu vă mai iubiți? Oare chiar nu mai simțiți să fiți unul pentru celălalt? Oare chiar nu vă mai pasă de ce se alege cu voi? Dacă răspunsurile sunt da, poate că, în loc să prelungiți starea asta apropiată de agonie, ați pune punct și v-ați salva o parte din timpul ce urmează să-l pierdeți.

Dar dacă răspunsurile sunt nu, vă pierdeți fără vreun sens și poate că ar trebui să vă deschideți ochii, să realizați ce aveți lângă voi și cât de multe ați putea construi împreună! Desigur, dacă ați vrea. Poate că ar fi bine să vă așezați sub cerul înstelat și să vorbiți despre voi, cu inima deschisă. Poate că ar trebui să vă aduceți aminte când v-ați spus că veți fi pentru totdeauna. Dacă iubirea mai este în sufletul vostru, sigur veți găsi puterea să treceți pentru impas, iar toată nebunia asta va deveni doar un simplu moment din care ați învățat câte ceva. Altfel, cred că veți avea parte de o tragedie.