A plecat, trântind ușa, și te-a lăsat să îți aduni bucățile din tine. Voi v-ați căutat ani de zile cu disperare și v-ați pierdut în câteva secunde. Poate că, de fapt, atât v-a fost scris să existați ca suflete pereche.

Tu încă îi simți prezența. Nu fizic, ci sufletește. S-a ascuns prea bine acolo, încât îți este foarte greu să îl scoți afară. Ai devenit una cu durerea și parcă ai fost prinsă într-o capcană din care, aparent, nu ai scăpare. Și totul în jurul tău parcă se ruinează.

Zile întregi, poate chiar săptămâni sau luni, îl cauți în toți bărbații, dar niciodată nu îl găsești, nu îi găsești privirea caldă. Nopți întregi încă îi mai simți respirația lângă tine în pat, de parcă nu ar fi plecat niciodată. Dar când te întorci spre locul în care stătea, găsești doar gol și … disperare.

Însă orice durere, oricât de apăsătoare este, în cele din urmă va trece. Sau, cel puțin, se va mai domoli. Și va veni ziua aceea în care te vei vindeca de el, în care vei ieși din casă și n-ai să-l mai cauți. Ziua aceea în care vei zâmbi așa cum o făceai pe vremuri. Desigur, nu există vreo rețetă minune care să te vindece de iubirea ce i-o porți.

Cu timpul, părțile din tine pe care le credeai pierdute, vor reveni și te vor face întreagă. Acela va fi momentul în care vei înțelege multe lucruri despre tine și despre iubire. Și tot cu timpul vei înțelege că nu întotdeauna oamenii alături de care începi o poveste sunt și cei alături de care o vei încheia.

De el, te vei vindeca în timp. Pe el, ai să îl păstrezi doar ca o simplă amintire. Iar tu vei mai face încă un pas spre fericire, căci, uneori, cea mai mare iubire vine după cea mai mare durere.