Am pus tot ce aveam eu mai bun în tot ceea ce am construit împreună. Sau, mă rog, doar eu credeam că se construiește o poveste ce ne aparține doar nouă. Am avut grijă de tine și cu tine, de parcă mi-ar fi fost teamă că aș putea să-ți scap sufletul din mâini, urmând ca el să se spargă în mii de bucăți imposibil de adunat.

Doar că, la acel moment, n-am știut că o piatră nu se poate sparge de la o simplă scăpare. N-am știu și poate că ar fi trebuit să îmi dau seama atunci când, așa surdă, o durere își făcea loc în inima mea. Nu o spun ca și cum unul dintre noi ar fi fost sfânt, iar altul drac.

Știi ce s-a întâmplat cu noi? Tu ai aruncat cu ce aveai în suflet în ce aveam eu în inima. Știi tu … piatra sparge sticla de fiecare dată. Este un lucru evident, pe care toată lumea îl știe. Și, poate, tocmai pentru că îl știu toți se întâmplă atât de des să vedem oameni cu inima cioburi.

Nu este nimic trist că sticla mea s-a spart. Nu este trist nici că am investit totul și m-am ales cu nimic. Sunt lucruri firești care, odată cu timpul, trec, însă lasă în urmă regrete și de-o parte, și de cealaltă. Nu este trist nici că tu ai aruncat primul piatra. Eu n-aș fi putut, pentru că iubeam așa cum nu credeam că voi putea vreodată.

Am fost o poveste frumoasă cu sfârșit tragic. N-am fi primii, dar, pentru binele lumii, uneori, mi-aș dori să fim ultimii. Am fost fericiți, însă, evident, am încheiat spărgând tot ceea ce am iubit.

Mă roade o întrebare – este prost cel care iubește sau cel care greșește?

Pare facil răspunsul, nu?

Inspirație: Alina Eremia – De sticlă