Știu, răzbunarea nu este arma ta. De fapt, niciodată nu ai folosit-o în mod direct. Ci ai lăsat lucrurile să curgă de la sine. Ți-am călcat în picioare tot ce-ți aparținea și mi-ai răspuns cu un zâmbet, în spatele căruia ascundeai lucruri doar de tine știute. De aici a început așa-zisa răzbunare.

Mi-ai spus că s-a terminat în cel mai sec și indiferent mod. A fost prima lovitură de tun pe care a primit-o conștința mea. Poate dacă ai fi arătat că te doare, aș fi fost mai indiferent la pierderea ta, a noastră. Însă, așa, m-am gândit că tot timpul petrecut împreună a fost sub semnul nepăsării. Și mă chinuie posibilitatea asta.

Ți-am cerut iertare, sub promisiunea că voi avea grijă de tine așa cum n-am știut până acum. Mi-ai răspuns că ar fi trebuit să fi învățat până acum cum să mă comport cu un suflet de om. Iată, în scurt timp, a venit și a doua lovitură, ce a adâncit hăul în care mă aflam.

Deși nefiresc pentru mine și pentru că am văzut că iertarea nu îmi era oferită, te-am implorat să îmi mai dai o șansă pentru a mă revanșa. Mi-ai zâmbit și, cu o căldură greu de înțeles, mi-ai spus că o a doua șansă ar însemna să ne mințim unul pe celălalt. Șansele nu se oferă când tot ce se simte este dezamăgire, ai continuat tu.

Și, în final, ai aplicat lovitura de grație, menită să mă pună în genunchi cu totul. Mi-ai spus că pleci și m-ai rugat să nu te caut, pentru că lucrurile nu se vor schimba. Iar mi-ai zâmbit și, cu inocența caracteristică ție, mi-ai spus să am grijă de mine și să învăț din trecut, pentru ca nu cumva să pierd dintr-o prostie femeia vieții mele.

Pe scurt, asta a fost răzbunarea ta, pe care nu o pot urî. Cumva, mi-ai căutat-o singur, căci tu ai făcut doar lucruri firești.