De vreo trei zile, am uitat să-i mai fiu bărbatul pe care şi-l doreşte şi am ajuns să-i fiu cel care-i provoacă rău cu fiecare vorbă pe care o scot pe gură. Am aruncat cu noroi, mult noroi, şi mă întreb pentru ce? Pentru nişte absurdităţi, pentru nişte toane, pentru nişte orgolii ce s-au demonstrat a fi prea masculine, pentru trecutul ei nepătat de ea dar murdărit de mine. Recunosc, iubito, am fost prost şi nu doar de gură.

Dacă eşti bărbat, te rog, ai grijă de femeia pe care o iubeşti. Ai grijă de ea ca un părinte protector, ca un prieten bun ce-i eşti, ca un iubit responsabil! În metrou, deşi refuza să mă privească, într-un moment în care am putut să-i privesc ochii căprui, am simţit un gol în stomac. O durea, chiar dacă făcea pe dura.

Când nu ştii cât rău îi faci, uită-te în ochii ei. Ei îţi vorbesc oricât de mult ar vrea să ascundă ea. Femeia de lângă tine îşi pierde strălucirea de fiecare dată când, dintr-un nimic, începi să arunci cu noroi peste ea. Când eşti aproape de a o umili, te îndepărtezi de ceea ce vă leagă – de iubire, te îndepărtezi de ceea ce este divin între voi, te îndepărtezi de orice şansă de a fi fericiţi. Cu fiecare cuvânt ce nu îşi are rostul, te îndepărtezi de ceea ce este liniştea, tăcerea dintre sufletele voastre. Cu fiecare gest deplasat baţi câte-un cui în gardul ei, iar când vei începe să le scoţi, tot vor rămână găuri ce cu greu mai pot fi astupate. Pe acolo se va scurge iubirea voastră.

Ochii ei îţi spun „Încetează” când gura ei îţi răspunde cu aceeaşi monedă. Ochii ei îţi spun „Nu mai vreau” când gura ei îţi răspunde cu aceeaşi monedă. Ochii ei spun „te iubesc şi mă doare ceea ce faci” când gura ei îţi spune că vrea să plece. Să nu îţi ceri mai des scuze decât să îi spun că o iubeşti ori că te bucuri că este parte din viaţa ta. Să nu fii un dobitoc în loc să fii cel care îi aduce fericirea.