Lângă tine, am atins apogeul fericirii. Nu am să neg niciodată asta, pentru că, știi bine, nu îmi place să mint. Lângă tine, am înțeles fericirea – să privești omul pe care-l iubești și să simți liniște. Așa aș defini fericirea, cu riscul de a greși.

Și, să știi, de fiecare dată când mă gândesc la tine – da, chiar și după toate cele întâmplate – încă mai simt liniște. Drept este, nu ca altădată, dar a mai rămas ceva din tine aici, în ceea ce știam că este casa noastră.

Ei bine, să trec la subiect. A venit ziua aia urâtă, mohorâtă în care am devenit din cei mai bun prieteni în cei mai aprigi dușmani, din cei mai pasionali amanți în cei mai stângaci îndrăgostiți, din cei mai calzi oameni în munți de gheață. Mă rog, pentru a păstra sinceritatea, cea mai mare schimbare a fost la tine. Spunând asta, nu neg că am avut și eu rolul meu în transformarea ta. În cuplu, există mereu doi vinovați, oricare ar fi situația.

O singură întrebare mă bântuie – cum de te-a lăsat inima să lași totul în urmă, așa, fără luptă? Ai plecat așa cum dispari un vis frumos, dimineața devreme. Și ai lăsat în urmă, asemenea visului, un gust amar – tu pentru că ai plecat, visul pentru că a fost doar vis. Ai plecat și mi-ai luat tot ce ai vrut – visuri, speranțe, dorințe, zâmbete, îmbrățișări, săruturi.

Nu că ți-aș scoate ochii, dar eu eram în stare să lupt, chiar dacă mai spuneam noi că iubirea nu înseamnă luptă. Știam amândoi că greșim, dar ne plăcea să idealizăm viața. Vreau doar să știi câte lucruri aș fi făcut pentru noi.

Ciudat este că noi „am durat” ani de zile și ne-am distrus în câteva ceasuri. N-am să zic niciodată că nu pot trăi fără tine, dar, să știi, îmi este greu când nu îți mai simt prezența, nu-ți mai aud vocea, nu-ți mai văd zâmbetul în care, mai mereu, chiar și după ani, mă pierdeam.

Eu nu îți înțeleg plecarea, dar tu cred că îmi înțelegi întrebarea. 

Inspirație: Mira – Cum de te lasă