Când ne-am cunoscut, era iunie, luna în care teii erau deja înfloriți. Aveam unul, chiar în fața blocului, îți mai aduci aminte? De fapt, n-ai cum să nu-ți aduci aminte, căci acolo ne-am sărutat pentru prima dată, de acolo a început dragostea noastră. Și, ironia sorții, tot acolo ți-am spus primul „te iubesc”. 

Zic ironia sorții pentru că, tot sub el, după o vreme, mi-ai spus că vrei să pleci. Să pleci definitiv, căci iubirea mea nu mai este ceea ce cauți, ceea ce vrei, ceea ce ai nevoie. Teiul a fost prezent la toate momentele noastre. Și corect nu este dragostea din tei, ci cea de sub tei.

Am înțeles nevoia ta de a descoperi lucruri, locuri și oameni noi. Cu toate că m-a durut, simțind cum fiecare cuvânt trecea prin mine și lăsa în loc o senzație de apăsare. În fond și la urma urmei, ce aș fi putut face să te opresc? Nimic. Știam că orice aș fi făcut ar fi fost în zadar, doar energie consumată.

Tot ce mi-a mai rămas acum sunt amintirile. Mi-au rămas serile în care dansam prin casă, mi-au rămas diminețile când trebuia să tragi de mine pentru a mă trezi, iar, uneori, veneai cu o cană de apă și o turnai pe mine. Și râdeam inocent, asemenea unor copii. Mi-au rămas multe amintiri ce, cândva, vor rămâne într-un sertar al memoriei. Poate că le voi mai scoate la suprafață și le voi privi cu drag.

Am fost frumoși, dragostea noastră a fost intensă, nebună, plină de peripeții despre care am promis că nu vom spune nimăui. Va fi greu, fără doar și poate. Și cred că așa va fi pentru amândoi, nu doar pentru mine. Tot ce sper este că, într-o bună zi, vom primi fericirea aceea pe care o merităm.

Să știi că teiul îmi va aminti de tine până când cineva va decide să-l taie. Deși cred că va rămâne lângă mine pentru mulți, mulți ani.

Dragostea noastră a fost …