A plecat, urlându-ți din ușă, că n-ai fost niciun moment ceea ce a căutat, că ești de vină pentru tot ce vi s-a întâmplat rău. Și, cireașa de pe tort, ți-a spus că nici măcar nu te-a iubit. Iar, pentru tine, fiecare vorbă era o lamă rece care îți pătrundea acolo, în partea stângă.

Ușa trântită nervos a coincis cu puhoiul de lacrimi ce ți se prelingeau pe obraji. Nu îți venea să crezi că omul pe care îl iubeai ți-ar putea spune tot ce ai auzit în cele câteva zeci de minute. Încerci să îi găsești scuze, dar în zadar. De data asta, nu mai există nici scuze, nici posibilități, nici înțelegere, nici iertare. Pur și simplu, a fost mult prea mult, într-o perioadă mult prea scurtă.

Au trecut zile în șir, în care aproape că agonizai de durere. Când pierzi tot ce însemni, tot ce iubești, tot ce gândești, nu poate fi altfel decât o durere ucigătoare ce lasă în urmă răni greu de vindecat. Și au trecut alte zile în șir, în care ai început să îți revii, să îți dai seama că n-ai pierdut totul, să realizezi că orice pierdere înseamnă și noi oportunități. Deși încă te mai durea, ai iertat, însă ți-ai promis că nu îi vei mai accepta întoarcerea dacă va fi să existe un astfel de scenariu.

Și, într-o zi, când zâmbetul și-a făcut loc pe chipul tău, s-a întâmplat. Te-a căutat, spunându-ți că regretă, că nervii i-au luat rațiunea, că nimic din ce-a spus nu era adevărat. Tipic lașilor care ucid și apoi își cer scuze. Tipic neasumaților care revin când trece greul.

I-ai spus că îți pare foarte rău că nu și-a găsit persoana potrivită în tot acest timp, însă tu, cu siguranță, nu îi ești ceea ce vrea, ceea ce caută, ceea ce visează.

Și, ca ultimă frază, aproape șoptit, i-ai spus că s-a întors la tine pentru că nu te-a putut înlocui cu nimeni și nimic.

Apoi, ai închis. Ușa, capitolul, telefonul, șansele ca voi să mai fiți.