Tu i-ai adus bucurie, atunci când, cu pași timizi, ai decis să îi pășești în viață. De fiecare dată când îl vedeai, ochii tăi începeau să strălucească asemenea unei stele pe cerul negru al nopții. Te bucura fiecare atingere, dorindu-le din ce în ce mai mult.

I-ai fost tot ce și-a dorit – prietenă, iubită, amantă și confidentă. Ai făcut-o pentru că ai ajuns să îl iubești mai mult decât te iubești pe tine. În fond și la urma urmei, îți spunea că despre asta este dragostea.

O perioadă, totul a fost bine, așa cum îți imaginai, așa cum visai cu câțiva ani în urmă. Simțeai că norocul ți-a surâs, că soarele a răsărit, în sfârșit, și pe strada ta. Doar că, uneori, lucrurile și oamenii nu sunt chiar ceea ce par. Timpul, dragul de el, le scoate la suprafață adevărata față, adevărata lor fire.

El s-a transformat din vis, în coșmar. Un coșmar pe care îl trăiai în adâncul tău, acolo unde orice adiere îți poate da sufletul peste cap. Zâmbetul tău a început să pălească, iar lacrimile au devenit din ce în ce mai prezente. De multe ori, te întrebai dacă ai greșit tu și, cu toate că nu îți aduceai aminte, îți spuneai că sigur, pe undeva, i-ai greșit. A fost o vreme când te vedeai unicul vinovat.

Până într-o zi, când sătulă de situația în care te aflai, ai deschis ochii și ai văzut purul adevărat, cel care s-a ascuns o bună vreme chiar sub nasul tău.

Și, cu capul sus, ți-ai spus că un bărbat care nu te iubește nu îți merită lacrimile!

Și-ai plecat. În căutarea fericirii tale.