Ai avut-o. În palme, în brațe, în suflet, în pat. Ai avut-o în toate locurile importante. Și ai făcut-o să plece. Definitiv, irevocabil, iremediabil. Ai pierdut-o așa cum pierde orice om – din nepăsare, din prostie, dintr-o iubire despre care ai crezut că va rămâne a ta mereu chiar dacă nu faci nimic s-o cultivi.

Dintr-o astfel de pierdere nu mori, însă rămâi cu cicatrici pe suflet. Poate că îți va fi o lecție, o simplă lectie, sau poate că va fi ultima ta iubire. Vei mai ține în brațe femei, însă este posibil ca niciuna să nu fie ca ea dacă ea a fost, cu adevărat, cea care a reușit să te înțeleagă în întregime și să se așeze, cu grijă, în sufletul tău.

Ori, varianta mai simplă și mai puțin apăsătoare, poate că atât a fost să fiți.

Cert este că ieri erai cu ea, iar astăzi ai rămas doar cu tine. Sau cu ce a mai rămas din tine. Prin fața ochilor, îți trec toate lucrurile pe care le-ai fi putut face, dar ai ales să rămâi nepăsător. Din nou, pentru că erai sigur că iubindu-te, nu este necesar niciun efort, niciun sacrificiu, niciun compromis. N-ai cum să nu regreți, n-ai cum!

Îți aduci aminte când îți spunea că, dacă veți continua așa, drumurile voastre se vor despărți. Și nu era o amenințare, ci o simplă constatare. De fapt, indirect, te ruga să ai și tu grijă de relația voastră. Te ruga pentru că te iubea.

Îți vei aduce aminte destul de mult timp momentul în care ea a ieșit pe ușă. Acel moment în care tot ce ați avut a devenit istorie. Și asemenea istoriei, iubirea nu se poate repeta.

Să știi că doar iubirea nu este suficientă pentru ca doi oameni să ajungă, de mână, la finalul drumului. Nu, nu ajunge.