La un moment dat, ne aveam în brațe. Și în suflet. Eram doar noi doi pe lumea asta. Însă destinul a ales să se pună în calea noastră, iar noi am fost prea slabi, prea firavi, prea nesiguri și i-am permis să ne despartă.

Astăzi, o văd de mână cu alt bărbat. Pare mai fericită, mai liniștită, mai colorată decât era cu mine. Și nu-mi rămâne decât să mă întreb când, unde și de ce ne-am pierdut. Sau am pierdut-o. Sau m-a lăsat să o pierd. Astăzi, când o privesc, nu o mai recunosc – râde zgomotos, se alintă asemenea unui copil, strânge la piept mai tare, dansează în văzul lumii, fără să-i pese.

Și, Doamne, câte întrebări aș avea să-i pun!

Aș întreba-o dacă a fost nefericită cât timp noi am împărțit totul. Și dacă a fost, de ce nu mi-a spus? Poate că am fi putut rezolva ceva și nu ne-am fi pierdut printre milioanele de persoane.

Aș întreba-o dacă este cu adevărat fericită și dacă el are grijă de ea așa cum merită. Poate că, răspunzându-mi, m-aș convinge că ei doi sunt, cu adevărat, sortiți unul celuilalt.

Aș întreba-o dacă el este mai bun decât mine. Și n-aș face asta dintr-un orgoliu masculin, sperând că el este mai prejos decât mine. Ci aș face-o pentru că m-ar liniști puțin să știu că i se oferă totul, fără a i se pretinde ceva.

Și ar mai fi multe întrebări ce mi-ar veni în minte doar dacă aș mai avea-o în față. Însă realizez că, acum, nimic nu mai are sens. Și îmi spun că, oricât de dureros ar fi, mai bine o las să se bucure de prezent, de tot ceea ce i se oferă și i-a lipsit, de tot ce a cerut și nu a fost ascultată, de tot ce conta și i s-a răspuns cu indiferență. 

Adevărul este că mi-a păsat de nevoile ei, că am iubit-o, că i-am oferit tot ce am putut, dar poate nu a fost suficient. De fapt, poate că nu i-am fost eu suficient.

Sper să fie fericită. Cea mai fericită!

Inspirație: Nicole Cherry.