Bravo, ești bărbat!

Asta mi-am spus și eu, de vreo câteva ori, în decursul anilor. Însă mi-am spus-o târziu, când nimic nu mai avea rost.

Pe ea o trădasem așa cum i-am promis că nu o voi face. Însă, în acele momente de început, i-aș fi promis și luna de pe cer doar să o câștig. Da, o vedeam ca pe un trofeu, știind sigur că era râvnită și de alții. Acum știu sigur că eram imatur. Și, prin imaturitatea mea, este posibil să fi călcat în picioare o inimă.

Se atașase de mine. Nu mi-a zis că mă iubește, însă ochii îi sclipeau când era cu mine sau în preajma mea. Și asta a fost îndeajuns încât să îmi dau seama că am câștigat-o în totalitate. O cucerisem așa cum cucerești o cetate – după lupte grele, dar luptele mele erau vorbele frumoase și goale. Și câteva gesturi pe care știam că trebuie să le fac.

Și parcă am așteptat momentul în care să o părăsesc. Să o abandonez fără pic de resentiment, așa cum ai abandona un obiect de care nu te mai folosești. Iar acel moment a coincis cu cel în care mi-am dat seama că cetatea ei a capitulat. Și când capitulezi, când îți pui pe tavă sufletul, atunci ai cea mai mare nevoie de omul de lângă tine. Atunci ai nevoie cel mai mult de mângâierile lui, de vorbele lui calde, de îmbrățișările sale pătimașe.

Iar eu, nemernicul de mine, fix atunci am părăsit-o. Nu am simțit nimic nici măcar atunci când aproape mă implora să nu o fac. Asemenea unui ucigaș cu sânge rece, nu am schițat niciun gest care să trădeze o fărâmă de umanitate. I-am spus scurt, că nu poate fi nimic între noi, că nu simt nimic față de ea, că timpul petrecut cu ea a fost o simplă modalitate de a ucide singurătatea.

Eu am părăsit-o fix atunci când avea cea mai mare nevoie de mine!

Tu, te rog, să nu faci prostia asta!