Spre casă, foamea îi dădea târcoale stomacului meu. Formez numărul ei și o sun, căci știam că este deja acasă. Și mai știam că n-o să supere să-mi gătească ceva. Nu, nu cred că locul femeii este la cratiță, însă ea, cu siguranță, gătește mai bine decât o pot face eu vreodată în viața asta.

– Bună, iubire! aud de celălat capăt al telefonului.

– Hei! Ce faci?

– Te aștept acasă, îmi răspunde femeia pentru care aș fi întors lumea cu susul în jos.

– Îmi faci și mie ceva de mâncare, te rog? Că n-am apucat să mănânc astăzi la job și mi se digeră stomacul.

– Desigur. Vrei ceva anume? 

– Nu, orice vrei tu este bine venit. Și mulțumesc! În 30 de minute, ajung și eu. Te pup!

– Și eu! Paaaaa!

Ajuns acasă, din holul de la intrate văd aragazul nostru alb gol goluț. Nu era nimic pe foc, nici nu mirosea a mâncare în casă. Ciudat, îmi zic. Oare s-o fi luat cu altceva și o fi uitat? Nu prea-i stă în fire așa ceva. Dar cine știe?! Și-o fi rupt vreo unghie. Râd în sinea mea de gluma pe care tocmai o făcusem. Nici pe ea nu o vedeam. Și nu, nu avea cum să fie plecată, căci ușa nu era încuiată. 

– Unde ești? strig eu în timp ce mă descalț.

– Aici! o aud strigând din dormitor. Hai să mănânci, că ți-am pregătit o masă cu totul și cu totul specială!

În capul meu, nu prea avea sens ce spunea ea. De când ne-am mutat bucătăria în dormitor? În fine, îi urmez îndemnul.

Ajuns în dormitor, o văd dezbrăcată. Nu am apucat să spun nimic, căci s-a lăsat în genunchi și a început să îmi desfacă mai întâi cureaua, apoi șlițul pantalonilor. Îi trage jos odată cu boxerii.

Acum pricep ce aveam de mâncare acasă. Și da, mi-a trecut senzația de foame.