De cele mai multe ori, cred că femeia te ajută să devii cea mai bună variantă a ta. Însă, uneori, asemenea mie, n-ai știut să ai grijă de sufletul care te aștepta acasă. N-ai știut că sinceritatea este cea mai bună alegere. De fapt, ai crezut că n-o să afle niciodată despre ceea ce faci când nu ești cu ea. Așa am crezut și eu cândva.

Am crezut, ca un prost, că n-o să afle că mă f*t cu altele, că le promit altora marea cu sarea, că le țin în brațe sau că fumez țigara de după cu ele. Am crezut că știu să mint și că ea este extrem de naivă încât nu se va prinde. Am crezut asta până când am fost pus în fața faptului împlinit. Și, da, o iubeam. Știu, te întrebi cum de am putut s-o comit dacă o iubeam. Sincer? Nici eu nu știu ce era în capul meu. Habar n-am. Iar vârsta nu știu dacă era o scuză. Habar n-am, repet.

Însă de îndată ce a aflat, m-a distrus. Nu așa cum distrugi tu un telefon, dându-l de toți pereții. Nu, în niciun caz. M-a distrus prin simplul fapt că a plecat și n-am mai auzit de ea. Știu, o meritam. Însă știi câte nopți mă căutam și nu mă puteam găsi? Știi câte regrete tardive am avut? Știi că de câteva ori am crezut că viața mea s-a încheiat?

Da, nu femeia m-a distrus, ci m-am distrus de unul singur. Ca un prost. Și din prostie. M-a distrus faptul că nu mai avea cine să mă asculte, cine să mă încurajeze, cine să mă mângâie, cine să mă sărute. M-a distrus fiecare încercare eșuată de a o recâștiga. M-a distrus bucată cu bucată. Și toate astea fără să îmi facă absolut nimic.

Știu, eu am distrus primul. Și nu mă plâng când îți scriu astea. Ci încerc să vă fac conștiență că oamenii iubiți trebuie iubiți. Știu, e clișeu. Dar când iubești, n-ai să faci rău. Când iubești, încerci să devii o persoană mai bună, de dragul celui de lângă. Adică, acum, așa văd lucrurile astea.

N-o distruge, căci te va distruge.