– Tu de ce te temi? mă întreabă pe un ton ce îi nerăbdarea de a-mi afla cele mai negre frici, cele mai adânci goluri în care mi-e teamă să nu cad.

Am multe temeri, dar, cred eu, cel mai mult mă tem de ea.

– De ce mă tem? De tine, îi răspund.

– Cum să te temi de mine? mă întreabă intrigată.

Da, îmi este teamă de ea. Dacă va pleca, simt că va fugi în lume cu jumătate din mine. Iar dacă se va ascunde bine, am să rămân doar jumătate de trup, jumătate de suflet, jumătăți de amintiri, jumătăți de atingeri. Am să rămân o jumătate de om. Da, cam atât de mult o iubesc. Și, poate, unii vor spune că sunt nebun, că mai există și alte femei. Și le dau dreptate, dar nicio femeie nu îmi poate da ce îmi oferă femeia pe care o iubesc.

Da, îmi este teamă de ea. Dacă o voi dezamăgi, chiar și dintr-o greșeală prostească, aș vedea un eșec, de fiecare dată când m-aș uita în oglindă. Atât de mult îmi doresc să o fac fericită. Atât de mult îmi doresc să-i ofer Cosmosul, așa cum niciun alt bărbat de până acum nu a mai reușit.

Da, îmi este teamă de ea. Dacă îmi va călca sufletul, chiar și fără să vrea, în picioare, n-aș mai putea să iubesc o altă femeie. Știu, iar vor spune unii că sunt nebun, însă atât de mult spațiu ocupă ea acolo, în partea dreaptă. Am făcut loc pentru ea și risc să rămân fără nimic dacă va face o greșeală.

Poate că este paradoxal să îți fie teamă tocmai de omul pe care îl iubești și care te iubește cât toți cei de dinaintea lui. Poate că este o simplă nebunie ce îmi aparține doar mie. Poate că altora nu le este teamă.

Însă omul pe care îl iubești este singurul care are, cu adevărat, puterea de a te distruge în câteva milisecunde.

– Glumeam, îi răspund. Nu mă tem de tine. Nu mă tem de nimic.