– Adam, pot să vorbesc ceva cu tine? mă întreabă.

– Desigur, Ioana! Spune!
– Putem ieși pe hol, căci aș vrea să vorbim între patru ochi.
– Ok, hai!
– Ce-i cu tine, Ioana? o întreb când am ieșit din clasă.
– Aș vrea să-i spun ceva unui tip la care am ținut cândva și cred că au mai rămas câteva sentimente ce ar putea reaprinde flacăra.
– Și ce te oprește?
– Distanța, circumstanțele, habar nu am. Parcă nu-mi găsesc cuvintele potrivite.
– Nu știu dacă există cuvinte potrivite, Ioana.
– Ba da, ba da, există!
– Ok, spune-mi mie ce ai în suflet.
– O parte din mine-l vrea, alta nu. Și niciodată nu pot alege între a-l chema și a-l aștepta și între a-l lăsa acolo unde-i el și a-l uita. I-aș spune că-l aștept de luni bune, dar i-aș spune și că tot de aceleași număr de luni îl resping în sinea mea. Nu are el nicio vină, căci n-am ce-i reproșa.
A făcut o pauză.
– Continuă, îi spun.
– Mă trezesc în unele zile cu-n gol în piept. Acolo ar trebui să stea el. Dar, în alte zile, mă trezesc că-mi ajung doar eu. Habar nu am ce să fac și știu că doar singură voi găsi soluția potrivită.
– Ce ai de pierdut dacă-i spui?
– Pe mine. Pe el.
– Totuși, ce te-a apucat?
– Când primești trandafiri roșii, mesaje pe care le poți descifra doar tu și cu el, n-ai cum să rămâi stană de piatră. Sunt lucruri ce mereu îți vor aminti de cineva.
– Ioana, eu spun să treci peste. Ești o fată frumoasă, sunt sigur că vei găsi unul.
– Sunt frumoasă doar atunci când sunt fericită și simt că doar cu el aș putea fi frumoasă.
– De ce nu profiți de prezent? o întreb.
– Pentru că simt că el este prezentul meu, pe care sper să-l trăiesc în viitor. Nu sunt sigură că mă înțelegi, dar așa simt, așa mă pot exprima. Este unul dintre momentele în care orice cuvânt este egal cu 0 – nu înseamnă nimic, nu lămurește nimic.
– Uită-l, o țin eu pe a mea.

– Cum poți uita ceva ce este parte din tine?

 
-fragment din romanul „Jurnalul unui Adam”-