Vreau să te iubesc aşa cum eşti, nu cum mi te arăţi. Cum aş putea să te iubesc dacă nu ştiu cum eşti tu, dacă nu-ţi cunosc fiecare colţ? Dacă îţi vei contrui măşti, sufletul meu nu se va întâlni niciodată cu al tău, ci cel al măştilor pe care ai ales să le porţi. Iar când voi descoperi minciuna, sufletu-mi va respinge orice apropiere de tine, orice tremur ori emoţie.

Sunt dispus să-mi las părţi din viaţă, pe marginea sufletului tău – tu alegi dacă le arunci, ori le cauţi pe toate şi construim o viaţă împreună. Dacă nu rişti, nu prea trăieşti. Iar dacă riscând, ajung să te iubesc voi putea deschide cu sufletul meu cerul pentru amândoi. Să trăim frumos şi etern! Dacă renunţi la măşti, neîncrederea nu mă va mai ucide pentru că nu vor exista jumătăţi de măsură. Te voi lăsa să-mi colonizezi viaţa cu tot ceea ce-ţi aparţine şi cu tot ce te defineşte.

Îţi simt teama de a îţi deschide sufletul. Ai suferit mult în trecut, iar acum sufletul îţi este crispat, neîncrezător, iar tu îi tai aripile de fiecare dată când vrea să se înalţe. Îl ţii la pământ, căci de acolo nu poate să cadă şi să lovească. Dar nici nu se va putea ridica victorios peste banalitatea zilelor, peste nopţi de sex în singurătatea lui, peste dorinţe refulate.

Nu-mi doresc să fiu un simplu bărbat în viaţa ta, un trecător care se opreşte cât să privească în vitrină. Nu-mi doresc să fiu unul simplu pentru că ştiu că putem fi mai mult decât simple întâlniri la miez de noapte, mai mult decât două pahare cu whisky alături de două cuburi de gheaţă, mai mult decât două gemete pierdute-n pernă.

Nu sunt foarte răbdător, îmi place ca viaţa să alerge cât mai rapid, însă pentru tine îmi voi pune sufletul să aştepte puţin mai mult decât a aşteptat după alte femei. Dacă voi muri câte puţin cu fiecare zi ce trece şi nu apari, voi şti că noi nu am fost sortiţi să fim.