Când ți-am spus primul „te iubesc”, în întunericul unui miez de noapte, cu cearșaful ce ne acoperea trupurile parcă ferindu-ne de răutatea lumii, mi-am asumat un viitor alături de tine. Un viitor incert, dar plin de speranțe. Un viitor al nostru, unul în care sufletele noastre nu doar că tremură simultan a sentimente, ci trăiesc laolaltă povestea unei iubiri apărute din seninul cerului de august.

Când am spus că te iubesc, mi-am asumat calitatea de bărbat – fără jocuri de orgolii, fără jocuri cu alte femei, dar cu hotărârea de a te proteja, de a te face fericită, de a te respecta atât timp cât noi doi ne completăm ritmul respirațiilor. În iubire nu există lucruri neasumate. Nu există nu știu dacă pot, există voi încerca. Doi oameni care se iubesc construiesc visuri, momente, timp, eternitate, fericire. Nu distrug de dragul egoismului, nu se întreabă cine iubește mai mult, cine oferă mai mult și cine câștigă mai mult.

La începutul erei noastre, și când zic noastre mă refer la noi doi, m-am temut să te las să-mi locuiești în suflet. M-am temut de ceea ce nu aș putea să fiu pentru tine, de ceea ce nu ai putea să fii pentru mine, de ceea ce pot pierde, de ceea ce poți pierde, de un gri al sufletului, de o lipsă de emoție și tremur. Apropo, să nu-l crezi pe Beigbeder pentru că dragostea nu durează trei ani. Dragostea durează atât timp cât mai avem sufletul viu de cel de lângă, iar această perioadă nu se definește după modelul „de aici” și „până acolo”.

Dragostea noastră va dura până în momentul în care sufletele ni se vor distanța la mai mult de o bătaie distanță.

acum pe Google Play