Te văd cum stai împietrită în tocul uşii de la sufragerie şi te uiţi la mine cu o privire ce-mi transmite că nu înţelegi ce ţi-am spus. Da, e prea târziu să mă mai iubești. Nu ştiu ce cărţi ai citit, ce filme ai văzut, ce poveşti ai auzit, dar în viaţa reală iubirea nu este eternă dacă nu ştii cum să o ţii vie. Imaginează-ţi o imagine stinsă ca o moarte de om – rece şi ireversibilă. Şi să ştii că, odată cu ea, moare jumătate din omul care altădată te iubea atât de tare încât de ridica deasupra tuturor.

Îţi apreciez sinceritatea, dar nu este de-ajuns pentru a ne ţine pe amândoi la mal. Pe mine m-a luat valul, m-a dus în larg şi te vedeam cum stăteai la ţărm uitându-te impasibilă cum mă îndepărtez tot mai mult de tine. Nu te-am văzut să te fi aruncat în valurile mării, să vii să îmi arunci măcar un colac de salvară, că de ajuns la ţărm mă descurcam şi singur să ajung. Era de ajuns să te aud strigând după ajutor, dar nici asta nu s-a întâmplat.

Aaa, nu! Nu te învinovăţesc pentru absenţă. Sunt sigur că nici măcar nu ai realizat că lipseai când te rugam să fii prezentă. Dacă era o iubire autentică, nu era nevoie să îţi cer prezenţa, căci un om care iubeşte din tot sufletul face din persoana iubită cea mai importantă cel mai important aspect al vieţii sale, iar pe restul aspectelor le leagă de acesta. Eu te-am atenţionat de câteva ori că te apropii de uşa de la intrare, dar alegerea de a păşi dincolo de apartamentul nostru ţi-a aparţinut în totalitate. Ştiu, mai mult inconştient.

Poate că ţi-a fost teamă, dar aşa nu vei putea fi niciodată fericită. Dacă îţi e frică de viitor şi nu trăieşti prezentul, uite că pierzi omul. În lipsa ta mi-am consumat şi ultima fărâmă de iubire, deşi nu-mi doream deloc să se termine aşa. Îmi imaginam cum vom creşte împreună, cum ne vom iubi fără margini şi la vârste mai înaintate.

Degeaba iubești dacă te trezeşti târziu. Există riscul să nu-l mai găseşti acasă.