Iubesc femeia alături de care îmi încep ziua – înainte de duş, spălat pe dinţi, făcut părul şi îmbrăcat, o văd pe ea. Şi chiar dacă pe faţa adormită nu mi se citeşte zâmbetul, el este mereu în suflet, prezent la datorie. O iubesc şi când mormăie dimineaţa că-mi sună alarma şi când se enervează că nu mă trezesc – e chiar amuzantă când se enervează că, deşi strigă la mine de zece minute să mă trezesc, eu zac încă în pat.

O sărut şi abia apoi plec spre locul de muncă, altfel aş simţi că-mi lipseşte ceva – urmele buzelor ei. O iubesc şi când îi ia o oră şi jumătate pentru a se pregăti să meargă la facultate ori să ieşim în oraş – deşi nici asta nu se vede pe chip, căci simt că mă apucă pensia până îmi spune să plecăm.

O iubesc pentru că mă înţelege aşa cum prea puţine au făcut-o de-a lungul timpului, fără să mă judece. Când greşesc recunosc şi niciodată nu i-am greşit grav, dar o iubesc în acele momente pentru că ştie să mă pună la punct şi să-mi arate calea aia corectă. O iubesc pentru că ştie cum să fie demnă de calitatea de femeie, pentru că, deşi ar putea, nu-şi pune în valoare sânii pentru a se face remarcată. Îmi poartă de grijă, deşi uneori devine cicălitoare şi pentru asta o iubesc – alături de ea şi dacă aş vrea, nu aş putea muri de foame, frig sau somn.

O iubesc pentru că mă susţine, iar dacă nu ştie cum să verbalizeze susţinerea, i-o citesc în ochi. Nu m-a tras în spate, ci mereu m-a încurajat să merg înainte dar să fiu atent la drum – nu tot ce zboară se mănâncă. O iubesc pentru că atunci când suntem în dormitor, doar noi doi, fără haine şi lumină, nu are prejudecăţi – ne împlinim dorinţele şi apoi zâmbim satisfăcuţi. Şi când face ea de mâncare, o iubesc printre farfurii, carne de pui, ardei gras, cartofi, condimente.

O iubesc pentru că ştie cum să mă iubească, cum să îmi trezească şi cel mai adormit interes, cum să mă trezească, cum să mă adoarmă, cum să mă asculte, cum să-mi vorbească – face totul din suflet şi cu suflet.

O iubesc pentru că este motivul pentru care sunt un bărbat mai bun!