Ştii când erai mai mult plecat decât prezent în viaţa ei? Sau când nu erai acolo să-i alini durerea şi ea îşi îndulcea amarul plângând sub plapumă şi oftând după prezenţa ta? Ştii că orice om, atunci când şi-a legat sufletul de un altul, are nevoie de atenţie, de căldură, de prezenţa celui iubit, să simtă că nu îşi iroseşte întreaga fiinţă?

Unul care îşi iubeşte cu adevărat femeia ştie că ea are nevoie de un bărbat prezent, un bărbat care şi-a asumat viaţa în doi, care nu suferă de amnezie când îi aude numele şi nevoile, care nu uită că şi ea are nevoie de frânturi de fericire în doi. Pe când prostul se dă doar rotund că ştie toate aceste lucruri, dar habar nu are să le aplice – consideră că din moment ce o are lângă, nu mai trebuie să facă nimic. O relaţie este ca focul – dacă nu este întreţinută, în cele din urmă se stinge.

Şi cum ulciorul nu merge de multe ori la apă, aşa şi sufletul ei – s-a spart, lăsând să se scurgă toate sentimentele ce-ţi purtau numele. A ieşit de sub plapumă, s-a apucat să-şi strângă hainele, a făcut un duş, a chemat taxiul şi s-a întors la lumea ei, cea pe care o avea înainte de a te avea pe tine.

Dacă ai fi fost puţin mai inteligent, ai fi putut să ai  acum lângă tine şi nu ai fi determinat-o să renunţe la viaţa în doi. Dar cum tu ai fost prost, rămâi doar cu întrebarea de ce a plecat? pe buze. Şi, ce este mai rău, nici în al doisprezecelea ceas nu realizezi că ai fost mai mult absent decât prezent în viaţa ei.